Specialistul Heaven:

“Despre micropigmentare, cu specialistul HeavenBeauty&Wellness Studio”

CITESTE MAI MULT

Dacă astăzi ne coafăm în funcţie de tendinţele momentului, de structura şi tipul firului de păr sau de fizionomie, în trecut lucrurile nu stăteau aşa. Părul spunea mult mai mult despre un om decât faptul că are sau nu grijă de el însuşi. Putem identifica perioade vizualizând coafurile. Antichitatea este uşor de ghicit privind coafura reginelor de pe efigiile antice. În Egiptul Antic era iubit părul bogat, iar acolo unde părul nu era suficient de des se utilizau perucile, de obicei negre. În Grecia, de regulă, părul era lung şi strâns în coc.
Coafura în Antichitate
De la naturalistul Plinius cel Bătran s-au păstrat anumite reţete de schimbare a culorii sau de intensificare a nuanţei şi strălucirii părului. Vase confecţionate din plumb şi aramă erau umplute cu oţet şi se lăsau în soare pentru o perioadă de aproximativ 40 de zile până când se forma acetat de plumb sau cupru care apoi era aplicat pe păr. Prin secreţiile pielii, care contribuiau la finalizarea procesului, aceste săruri se modificau în sulfura de plumb sau cupru şi întunecau părul.
Axându-se pe acelasi principiu, un alt obicei păstrat menţionează pieptănarea părului cu ajutorul unui pieptene din plumb. În combinaţie cu transpiraţia şi sebumul secretat de piele, părul căpăta reflexe metalice spre negru.
Imperiul Roman
În timpul Imperiului Roman, coafura îţi spunea foarte mult despre o femeie: câţi ani are, care este statutul ei social şi starea civilă, care sunt credinţele ei religioase. Femeile romane care făceau parte din înalta societate şi din elită aveau părul lung şi ondulat, vopsit blond sau purtau peruci făcute din părul sclavilor, iar bărbaţii îşi pudrau părul cu praf colorat sau parf de aur. În Roma Antică, femeile obţineau o culoare mai deschisă a părului ungându-l cu un amestec obţinut din şofran şi un derivat al arsenicului – o substanţă toxică. Clasa superioară folosea fierul încins pentru a obţine buclele. Femeile ai căror soţi aveau funcţii importante îşi presărau pulbere de aur deasupra capului sau îşi ridicau părul pe cadre din fier. O altă formă prin care se putea distinge faptul că o femeie face parte din nobilime, erau florile împletite în păr, tiarele, acele sau diverse bijuterii pentru păr.
Egipt
În Egipt, din cauza căldurii toride, nobilii şi femeile îşi purtau părul lipit de cap, dar persoanele cu un statut social mai înalt erau constrânse să poarte peruci de dimensiuni ample. Perioada imediat următoare morţii unei persoane apropiate era singura perioadă în care egiptenii îşi puteau lăsa părul să crească. Perucile femeilor erau de cele mai multe ori lungi, ornate cu decoraţiuni de aur sau agrafe de fildeş. Ele puteau fi şi cu păr scurt şi buclat, sau lungi, încărcate de bucle şi codiţe, ornate cu ace de păr împodobite cu fildeş, ornamente de aur sau flori proaspete. Bărbaţii îşi rădeau bărbile, dar purtau bărbi false împletite.
Evul Mediu Occidental şi Renaşterea
În secolele XIII şi XIV părul s-a purtat rotunjit, până la umeri, în stilul numit „paj“. În secolele XIII şi XIV, părul era strâns deasupra urechilor în doi ciorchini de bucle sau înfăşurat în creştet şi acoperit cu o calotă din fir de aur sau argint sau, la femeile din pătura săracă, era acoperit cu o basma de in.
În secolul XV, doamnele bogate din nordul Europei îşi smulgeau firele de păr de pe linia frunţii pentru ca aceasta să pară mai înaltă şi mai lată, iar părul era strâns şi ridicat la spate într-un coc ascuţit, cu un model foarte elaborat.
În însorita Italia, femeile îşi lăsau părul să cadă liber în plete, sub un turban mic, împodobit cu bijuterii sau o bonetă.
Coafurile Renaşterii târzii (aprox. 1540-1620)
Pe vremea aceea, idealul feminin era doamna inaccesibilă. Picturi ale acestei perioade înfăţişau femei ultra-rafinate, cu feţe palide şi priviri impasibile. Singura coafură care era absolut compatibilă cu gulerul ţeapăn era una în care părul era ridicat. Părul era pieptănat cu cărare pe mijloc şi ridicat pentru a forma două umflături. Coada era ornată cu un mic acoperământ de cap, a cărui fineţe era în concordanţă cu poziţia socială a persoanei respective. Odată cu creşterea lăţimii gulerului, coafurile s-au transformat într-o piramidă îngustă clădită pe o ramă suport.
În Renaştere, epoca mustind de cultură şi conservând gustul pentru frumos şi pur, femeile din Italia obişnuiau să îşi lase părul să iasă de sub pălăriile cu boruri, expunându-l soarelui puternic. Nu doreau să-şi bronzeze pielea pe care canoanele vremii o cereau albă ca zăpada, însă urmăreau în schimb ca părul lor să capete o nuanţă mai deschisă. În jurul Lucreziei Borgia pluteşte chiar o legendă conform căreia splendida contesa îşi decolora părul tratându-l cu un amestec ce mirosea îngrozitor, conţinând leşie şi muşeţel.
Coafurile baroce
Anul 1630 marchează începutul unei creşteri a conformismului în coafuri şi moda vestimentară în întreaga Europă. Englezoaicele nobile din acea perioadă purtau zulufi tirbuşon, care erau atât de răsuciţi încât semănau adesea cu nişte cârnăciori. Legea artistică a părului lung în spate într-un coc înalt e tipică pentru toate coafurile barocului. În Franţa era foarte popular bourrelet-ul (o perniţă în formă de secară care acoperea părul în jurul capului). Stilul Fontagnes era o coafură la modă în acea perioadă, era mai ales o combinaţie dintr-o coroniţă de zulufi, mai mult sau mai puţin înaltă şi un acoperământ din in sau dantelă, purtat pe spatele capului. Acestea acopereau părul, care era aranjat în spate într-un coc, şi apoi venea în ambele părţi ale capului, sau cădea vălurit pe spate, într-o abundenţă de broderii şi dantele Roccoco. Părul era pieptănat dinspre frunte spre spate şi prins într-un coc. Accentul era pus în spatele capului. Cocul era încercuit de panglici sau de o şuviţă. Perle ori bijuterii nu mai puteau fi văzute în coafurile femeilor.
Prin 1730, părul femeilor a devenit mai scurt, fiind aranjat într-o masă de bucle mici. Acest cap de bucle era numit, frivol ( cap de oaie ). Pe vremea Războiului de Şapte Ani (1756-1763) coafurile erau foarte mult influenţate de Madame Pompadour, metresa favorită a lui Ludovic al XV-lea, şi, încă o dată, ele au devenit mai pierdute şi mult mai modeste. Părul era dus pe spate frumos de pe frunte şi frecvent împodobit cu ornamente fragile din mici flori artificiale.
Din 1720 încolo pudra de păr este folosită tot mai mult de bărbaţi, femei şi copii. „Ea face ca feţele tinere şi cele bătrîne să arate la fel“, a scris Johann Samuel Halle în 1762 în comentariul lui despre peruchieri. Totuşi el a trebuit să fie de acord cu faptul că pudra e practică. Pudra ţinea părul curat şi prevenea ca pomada să se lipească de el. Pudra cea mai ieftină era făcută din făină de grîu, cea mai fină din făină de porumb sau din făină de fasole. Muşchi uscat de stejar era folosit pentru a se obţine o tentă gri. Metodele de a face părul să miroasă dulce includeau apă de trandafiri, pudră de iris sau de chiparos, mosc, zibetă, cuişoare şi lavandă. Cei care aveau un spaţiu suficient acasă aveau o cameră de pudră proprie. Aristocraţii stăteau în faţa mesei de aranjat (pudreuse) şi erau pudraţi de servitori. Aceasta se făcea prin aruncarea prafului alb în aerş el cădea şi se aranja frumos pe păr. Adesea o mască de hîrtie cu sticlă în dreptul ochilor era pusă peste faţă pentru a proteja. Poziţia socială a unui om putea fi dedusă după stilul perucii sale. Cu cît mai înalt era rangul său, cu atît peruca era mai conservatoare şi mai grea. Părul pudrat era un remediu pentru insomnie. Un preparat distilat din păr pudrat se presupunea că are efect împotriva icterului.
„Dacă părul de pe toate părţile corpului pacientului este tăiat mărunt, amestecat cu un ou fiert bine şi apoi dat la păsări, febra de patru zile va dispărea.“
Savanţii nu au avut odihnă, desigur, până nu au disecat sub miscroscop secretele puse pe seama părului. „Unii savanţi cred că părul se hrăneşte cu o substanţă ce conţine sare şi sulfuri”. S-a observat că la femei şi fete părul creşte mai repede.
Coafurile în secolul al XIX-lea
Revolutia Franceză şi Imperiul napoleonian, care au adus gustul pentru simplitate şi antichitate, au avut un efect puternic asupra stilurilor. Atât bărbaţii, cât şi femeile îşi tăiau părul foarte scurt, în genul împăraţilor romani, sau femeile îşi înnodau părul în stilul femeilor din Grecia Antică, cu bucle scurte încadrând faţa. Se purtau în continuare perucile colorate.
Secolul XX
Urmare a schimbărilor produse de Primul Război Mondial, femeile de pretutindeni s-au tuns bob, ca o expresie a emancipării politice şi sociale. A urmat un lung şir de stiluri pentru părul scurt, mulat pe cap, inspirate de stilul Paj purtat de Greta Garbo sau stilul Peek-a-Boo (cucu-bau, cu un ochi acoperit de un breton mai lung) lansat de starul hollywoodian Veronica Lake. Părul scurt a făcut ca onduleurile permanente, inventate de germanul Karl Nessler în 1905, să câştige repede popularitate.
ANII ’20 – Tunsoarea bob
După austera perioadă victoriană, anii ’20 au adus o nouă eră şi, prin urmare, un nou stil de viaţă – a devenit la modă părul scurt, vopsit cu henna sau decolorat cu peroxid.
Femeia s-a emancipat, a început să muncească şi să simtă necesitatea unor tunsori lejere, scurte, uşor de făcut şi de întreţinut, aşa că atunci când dansatoarea Castle şi-a tuns părul, în 1915, în coafura numită Castle Bob, aceasta a fost în scurt timp adoptată de numeroase tinere, devenind una dintre cele mai revoluţionare tunsori din istoria coafurii.
ANII ’30, simbolul onduleurilor
În anii ’30, odată cu Marea Recesiune, au apărut noi schimbări, nu doar ale stilului de viaţă, ci şi în ceea ce priveşte machiajul şi coafurile. Look-ul tineresc şi rebel al decadei precedente a fost înlocuit de unul mai delicat, mai temperat şi mai feminin.
Chiar dacă pălăriile erau acum la modă, acestea nu acopereau complet coafurile, ci le puneau în valoare. Erau foarte purtate onduleurile Marcel, după numele celui care le-a inventat la sfârşitul epocii victoriene, iar părul era vopsit cu henna sau decolorant.
Aceasta este epoca filmului, care le-a inspirat pe doamne să ţină pasul cu ultimele tendinţe în materie de modă şi hairstyling, urmând modele ca Greta Garbo sau Joanne Crawford.
Lungimea părului era până deasupra umerilor, prins la spate, cu cărare pe mijloc sau într-o parte, iar toată suprafaţa acestuia era ondulată, dând impresia de valuri.
Acestea încadrau faţa şi evidenţiau nu doar liniile ei, ci, în special, pe cele ale gâtului, care părea suplu şi graţios.
Tot mai multe femei au început să apeleze la produse de decolorare şi vopsire a părului, tocmai pentru a urma modelul vedetelor de film de la Hollywood. Tot în acea perioadă au apărut bigudiurile şi plasele pentru păr.
ANII ’40, glamour absolut
În ciuda războiului, moda nu prea a avut de suferit. Buclele erau foarte în vogă, iar pentru a le obţine, doamnele, după ce îşi spălau părul cu un şampon simplu şi aplicau un produs de coafare, îşi rulau părul cu ajutorul clipsurilor sau cu al “moaţelor”.
După ce aceste bigudiuri erau îndepărtate, părul era pieptănat în aşa fel  încât să urmeze linia capului iar lungimea preferată era cea medie, până deasupra umerilor.
A fost timpul tunsorilor bob gen Veronica Lake şi Ioana d’Arc.
ANII ’50 înseamnă tapaj
În anii ’50, televiziunea şi revistele au început să publice tot mai multe informaţii legate de îngrijirea şi coafarea părului, bucurându-se de un real succes în rândul doamnelor. Coafurile acelor ani pot fi descrise destul de simplu: bufante. Părul a reînceput să fie purtat înalt.
Un exemplu  foarte potrivit ar fi Jackie Kennedy, considerată pe bună dreptate o lansatoare de noi tendinţe, nu doar în ceea ce priveşte vestimentaţia, ci şi coafurile.

Majoritatea adolescentelor încercau să copieze acasă stilurile actriţelor preferate: Marilyn Monroe, Elizabeth Taylor sau Ginger Rogers.
Se purtau tunsorile de paj, bentiţele, părul ondulat, legat la spate în coadă de cal, părul vopsit sau oxigenat.

Tot în această perioadă, după exemplul cântăreţilor, tot mai mulţi tineri au început să-şi decoloreze părul.

ANII ’60 dedicaţi modei hippie
În anii ’60, fixativul devenise cel mai folosit dintre produsele cosmetice, în special pentru cocurile în vârful capului. A  apărut moda hippie, cu părul lung, lăsat liber sau aranjat cu ajutorul eşarfelor sau bandanelor şi decolorat adesea, în încercarea de a se obţine efectul de păr scăldat în soare, cu reflexe blonde.
Se foloseau din abundenţă accesorii, fie flori, eşarfe sau pălării, fie şnururi aplicate prin răsucire sau împletite în şuviţe.
Persoanele mai conservatoare adoptau alte stiluri, în funcţie de vedetele lor preferate: Audrey Hepburn, Brigitte Bardot sau Elizabeth Taylor.
Se purtau părul lung şi drept cu franjuri, tunsori geometrice precum clasicul bob, tunsori scurte, ca de copil.

Bretonul care acoperea întreaga frunte, împreună cu volumul din creştetul capului, părul până la umeri şi vârfurile întoarse în interior sau exterior constituiau coafura preferată de majoritatea doamnelor.
ANII ’70, coafuri extravagante
Coafurile din anii ’70 semănau puţin cu cele purtate în anii ’50, însă erau mult mai naturale şi mai puţin rigide. Doamnele au început să poarte părul tot mai lung, cele mai îndrăzneţe folosind fierul de călcat haine pentru a-şi îndrepta părul, ceea ce a dus, bineînţeles, la o degradare puternică a acestuia.
Acum au început să îşi taie părul în scări, obţinând un plus de volum.
În această perioadă s-a dezvoltat mişcarea punk, adepţii ei purtând părul vopsit în culori excentrice, de la verde la roşu, tuns în modalităţi cât mai extravagante cu putinţă.
A apărut şi aşa-zisa creastă de cocoş, purtată de tot mai mulţi tineri.

Alte tunsori la modă erau cea a lui Farah Fawcett (părul ondulat sauvage, cu vârfurile în afară) şi tunsorile afro.
ANII ’80, rezervaţi experimentelor
În anii ’80, muzica pop a început să câştige tot mai mult teren, iar cârlionţii lui Michael Jackson erau purtaţi de tinerii din întreaga lume. Sunt consideraţi anii experimentelor: culori în meşe, vopsirea doar a unei porţiuni de păr, tunsorile geometrice, stilul gotic.
Gelul de păr, spuma sau fixativul, permanentul erau folosite din abundenţă, pentru a face coafura cât mai voluminoasă.
În România, unde produsele de calitate se găseau foarte greu, se foloseau  în locul acestora zeama de lămâie, gelul îndoit cu apă sau chiar berea.
Se purtau tunsorile şi culorile punk, părul cu foarte mult volum, tapat şi ondulat, tunsorile Lady Di, cele băieţeşti, coada de cal purtată foarte sus şi într-o parte a capului, părul decolorat blond sau vopsit roşcat, extensiile.

ANII ’90 înseamnă diversitate
Perioada anilor ’90 a reprezentat o explozie de stiluri, anii tunsorilor scurte sau medii, care necesitau mai puţin timp pentru aranjare: pixie cuts, bob, tunsorile marinăreşti, soldăţeşti, părul ras. Părul lung era fie drept, fie ondulat şi încadra faţa ca o ramă, cu şuviţe separate spre faţă, în scări.

Spre sfârşitul acestor ani au devenit foarte  în vogă buclele obţinute cu ajutorul ondulatorului, părul lung prins în coadă, meşele false, extensiile texturate sau dezordonate, tunsorile şcolăreşti ce completau stilul de îmbrăcăminte baby-doll.
ANII 2000, totul e permis!
Un melanj de stiluri preluate din anii trecuţi şi îmbunătăţite de imaginaţia fiecărui hairstylist: coafura anilor ’60, cu vârfurile ridicate, cu breton sau cărare, coafura sauvage a anilor ’80, devenită o coafură naturală, cu bucle dezordonate, un look foarte sexy, părul drept, cu rădăcina ridicată şi multe altele.

Contact

Adresa

Strada Viorele, nr 4, bl 22, scara 2, parter Bucureşti, sector 4

Program de lucru

Luni-Vineri: 09:00-21:00

Sâmbătă: 09:00-19:00

Programari

(021) 330.32.35

(031) 417.88.87

E-mail

studioheaven.bw@gmail.com

Conecteaza-te cu noi!

Aboneaza-te la Newsletter!

Aboneaza-te la Newsletter si primesti
5% discount
la serviciile noastre!