Specialistul Heaven:

“Despre micropigmentare, cu specialistul HeavenBeauty&Wellness Studio”

CITESTE MAI MULT

Istoria cosmeticii

Cuvântul „cosmetică“ provine din grecescul „kosmetikos“ însemnând măiestrie în împodobire.
Prof. dr. Aurel Voinea ne arată că, la origini, cuvântul „cosmetică“ a fost inspirat de modul în care oamenii percepeau idealul armoniei, al frumuseţii şi al perfecţiunii Cosmosului. Îngrijirile cosmetice pot fi clasificate în :
• Cosmetica fiziologică, care studiază metodele şi procedeele de menţinere a aspectului eutrofic un timp cât mai îndelungat. Rolul acesteia este de prevenire, urmărind menţinerea elasticităţii, a catifelării pielii şi a tonusului muscular.
• Cosmetica decorativă, care cuprinde procedee de estompare, cu ajutorul fardurilor, a unor imperfecţiuni de culoare şi structură, precum şi procedee de evidenţiere a trăsăturilor frumoase.

Împăratul şi filozoful roman Marc Aureliu spunea că aspectul exterior al omului este “cea mai bună scrisoare de recomandare a lui“.

Egiptul antic
Dovezile de care dispunem atestă că mijloacele de înfrumuseţare erau larg folosite în Egiptul antic. Egiptenii, începând cu frumoasa Cleopatra, au lăsat multe procedee de înfrumuseţare, Cleopatra fiind prima femeie care a scris un manual de îngrijire a frumuseţii femeilor. Ea folosea mâlul Nilului pentru a-şi încreţi părul. Ca să dea strălucire umerilor folosea scoici şi albastru şi făcea baie cu lapte pentru o piele mai catifelată.
Acolo au fost descoperite numeroase reţete de preparate cosmetice, ale căror texte sunt adesea sculptate în pereţii templelor, căci aromatele, cremele şi vopselele pentru faţă erau destinate în primul rând preoţilor care oficiau slujbele religioase. Tocmai de atunci şi de acolo, din Egiptul antic, provine împărţirea oamenilor în persoane cu pielea albă şi indivizi bronzaţi. Dacă în secolul XX, o femeie bronzată de razele soarelui este considerată mai atrăgătoare decât una cu pielea albă, de-a lungul a peste 40 de veacuri culoarea albă ca laptele a fost cinstită ca unul din atributele de prim rang ale feminităţii. Când Paolo Veronese a pictat, în una din frescele lui, o doamnă nobilă împreună cu slujitoarea ei, prima a fost înfăţişată cu o piele albă ca zăpada, iar a doua cu o faţă brună, arsă de soare. Astfel, albul feţei sublinia apartenenţa socială a doamnelor din aristocraţie, spre deosebire de femeile din popor, care aveau feţele înnegrite de soare. Concomitent cu stirpea nobilă, albul feţei era asociat cu lumina, cu ziua, cu soarele (invers decât astăzi, când soarele înseamnă bronzare!), cu perlele, cu crinul alb şi cu zăpada – simboluri ale purităţii şi neprihănirii.

Machiajul ochilor
În Egiptul antic, apoi în Grecia antică şi în Imperiul roman, se foloseau ca mijloace cosmetice, de obicei, vopsele de păr, creme de faţă, tuş negru pentru ochi, răşină şi ceară pentru depilare, uleiuri aromate pentru emolierea pielii, culoarea stacojie pentru colţurile ochilor. Egiptencele din antichitate au fost acelea care au înţeles primele cât de încântătoare devine faţa dacă se face machiajul ochilor iar femeile din zilele noastre au preluat în întregime această metodă.
Vasele în care se păstra vopseaua neagră pentru ochi, numită “mastim”, ceea ce însemna “culoarea care face ochii să vorbească”, aveau uneori forma de lingură. Cel mai cunoscut dintre recipientele de acest fel ajunse până la noi se păstrează la Luvru şi se numeşte “Sclava care înoată”. El reprezintă o femeie în poziţie lungită, cu braţele întinse înainte, în care este fixată o ceşcuţă cu capac unde se păstra vopseaua. Aceasta se dădea sub forma unei dungi înguste, începând de la coada ochilor, din care pricină ochii păreau mai mari şi mai alungiţi. Acest efect era mult sporit de fardul alb a feţei şi de coafura voluminoasă, înfoiată, care micşora foarte mult faţa egiptencelorş ca urmare, ochii cu machiaj păreau şi mai mari, iar privirea mai adâncă, mai expresivă.

Este foarte probabil că frumoasele din Egiptul antic îşi vopseau, cu ajutorul unei periuţe speciale, şi geneleş la această concluzie ne duc unele portrete ce s-au păstrat până în zilele noastre. Din păcate, nu avem nicio confirmare artistică a unui alt procedeu subtil, menţionat în câteva texte: marcarea cu culoare bleu a liniilor venelor pe faţă. Cu acest „siretlic cosmetic” ne vom întâlni din nou în Franţa secolulul ai XVII-lea. Era bine cunoscută în Egipt şi o astfel de componentă importantă a cosmeticii de astăzi cum este rujarea buzelor. Despre acest lucru ne informează un papirus care se află la Muzeul din Torino şi în care este înfăţişată o doamnă din nobilime care îşi vopseşte buzele cu o pensulă mică.

Afrodita şi matroanele romane
Mitologia greacă atribuie Afroditei inventarea mijloacelor de întreţinere a frumuseţii, iar preafrumoasei Elena – răspândirea lor. În realitate, grecii datorează cunoştinţa cu cosmetica imperiului faraonilor.
Şi în Grecia antică erau în uz fardul alb pentru faţă şi vopseaua neagră pentru scoaterea în evidenţă a ochilor. Totuşi, ceea ce numim astăzi machiaj, avea la greci un caracter mult mai accentuat decât la egipteni – de pildă, grecoaicele nu numai că-şi înnegreau genele cu funingine, dar şi le şi întăreau cu un amestec de albuş de ou şi răşină albă. Buzele şi obrajii şi le rujau cu miniu.
La rândul ei, acea parte a Greciei care a fost cucerită de romani a jucat rolul de verigă de legătură, de piesă turnantă, datorită căreia cosmetica “i-a cucerit pe cuceritori”. Rezultatul a fost o deplină schimbare a opiniilor estetice ale matroanelor romane (e vorba, se-nţelege, de femeile din înalta societate), obişnuite în timpul republicii cu moravuri austere. Albirea feţei a devenit şi pentru locuitoarele Romei preocuparea de căpetenie. Ochii şi genele se trasau cu tuş negru, iar obrajii se acopereau cu un strat de vopsea roşie. Pentru întreţinerea pielii feţei se recomandau măşti de noapte. Una din aceste măşti, a cărei reţetă a ajuns pâna la noi, consta într-un decoct de făină de orez amestecat cu tărâţe de grâu şi cu lapte de măgăriţă (care este ceva mai acidulat decât laptele altor animale). Înainte de executarea machiajului, pielea feţei se curăţa şi se întărea.
Snobismul sui-generis al femeilor romane consta în faptul că dădeau tuturor pomezilor şi cremelor denumiri greceşti. Femeile romane nu acordau, se pare, evidenţierii ochilor aceeaşi atenţie ca grecoaicele. În schimb, erau la mare cinste fardurile pentru faţă (roşii şi albe).

Evul Mediu
O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, “acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.)
În aceste conditii, vreme de câteva secole, cosmetica a fost cultivată mai mult în lumea musulmană. Izolarea, viaţa retrasă a femeilor în cadrul civilizaţiei islamice au dus la apariţia unui rafinament deosebit în folosirea mijloacelor de înfrumuseţare. În haremuri, îngrijirea corpului şi a feţei ocupa multe ore: masaje, depilare, manichiură şi pedichiură şi, se-nţelege, îngrijirea feţei. Pentru gene se utiliza o vopsea neagră, ochii erau măriţi cu tuş (aşa se face şi astăzi în ţările musulmane în care femeile poartă încă feregea), buzele şi gingiile erau colorate în roşu aprins cu substanţe vegetale, pe obraji se dădea cu un strat de pudră roză. Pentru a ne forma o părere cât mai exactă despre răspândirea cosmeticii în ţările Orientului, este de ajuns să amintim că numai în Bagdadul secolului al XII-lea funcţionau 5 000 de “hemani”-uri, un fel de institute de înfrumuseţare ale vremii.

Renaşterea: Cursa frumuseţii continuă
O cotitură hotărâtoare în atitudinea europenilor faţă de cosmetică s-a produs în Italia în epoca Renaşterii. Ca şi în Egipt şi în Roma antică, eforturile principale erau îndreptate spre asigurarea albeţei feţei. Ecaterina  Sforza, de pildă, a lăsat urmaşelor ei următoarea reţetă de alifie care garanta albul ca zăpada al pielii feţei: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin, camfor, ouă proaspete şi miere de albine“. Se poate observa că ultimele două componente se folosesc în cosmetică şi în zilele noastre. Totuşi, multe din vechile reţete erau vătămătoare, din cauza utilizării largi în preparate a oxizilor metalici.
Locuitoarele Florenţei, Romei, Genovei au învăţat repede să-şi rimeleze ochii cu negru şi să folosească efectul contrastului cu culoarea albă e feţei şi mai ales cu părul de culoare deschisă. În întreaga peninsulă italică femeile foloseau măşti pentru frumuseţea feţei: o felie subţire de carne crudă de viţel muiată în apă de ploaie.
În continuare, cosmetica devine tot mai stăpână pe situaţie, cucereşte noi teritorii. Datorită Caterinei de Medici, devenită regină a francezilor, gusturile italiene în ale cosmeticii au pătruns şi în Franţa, care va deveni ulterior arbitru în această privinţă. În secolul al XVIII-lea cosmetica franceză avea să cunoască o dezvoltare şi o existenţă contradictorii: pe de o parte, un rafinament fără precedent, pe de alta, o artificialitate şi lipsă de bun-gust care stârnesc mirare.

O atenţie deosebită se acorda sublinierii ochilor şi a genelor, însă accentul principal era pus acum pe albirea întregii feţe. Totuşi, albul feţei trebuie să fie diferit: mai deschis pe frunte, usor întunecat pe pomeţii obrajilor (cu o anumită tentă de bleu), în timp ce în jurul gurii “culoarea albă trebuie amestecată cu un pic de galben şi de albastru”, după cum scria almanahul “Bibiloteca pentru doamne“ pe anul 1764. Totuşi, culoarea cea mai caracteristică pentru această epocă a fost roşul “a la Versailles“: un rosu foarte aprins, care făcea, cu culoarea albă folosită de machiajul feţei, un contrast voit nenatural. La aceasta se adăuga culoarea bleu, folosită, ca şi în antichitate, pentru trasarea reţelei de vene pe faţă, pe umeri şi pe piept, care trebuia să scoata şi mai mult în relief albeaţa feţei.
În aceeaşi vreme erau la modă şi “musculiţele”, adică aluniţele artificale. În amplasarea lor nu era nimic întâmplător, fiind şi aici vorba de un întreg “cod”, de un sistem de semne.
La noi în ţară, sulemenitul (de la cuvântul turcesc sülümen), obicei vechi oriental, a fost introdus după 1820, odată cu reforma radicală în îmbrăcămintea femeilor, care adaptaseră portul european. La Paşti, fetele îşi înroşeau obrajii cu coji de ouă roşii sau cu „creasta cocoşului”, o plantă cu rizom carnos, sfeclă, etc.
Triumful naturaleţei
Secolul următor, al XIX-lea, avea să dea însă cosmeticii un curs a cărui direcţie principală se menţine până în zilele noastre. Cosmetica artificială, sofisticată şi decadentă a aristocraţiei avea să fie înlocuită cu o cosmetică ale cărei trăsături esenţiale vor fi simplitatea şi naturaleţea. Pe acest fundal şi în acest cadru, multe maniere şi mode cosmetice se vor succeda. În anii noştri – în ciuda unor sporadice şi repede trecătoare mode extravagante, şocante – tendinţa a fost şi a rămas net în favoarea naturaleţei, cu precizarea că folosirea inteligentă şi avizată a cosmeticelor s-a transformat, dintr-un apanaj al unor elite, întru-un atribut al practicii de masă şi într-un semn distinctiv al traiului civilizat.
sursa: Almanahul Flacăra, 1988

SURSA: esteticasiigiena.files.wordpress.com

Contact

Adresa

Strada Viorele, nr 4, bl 22, scara 2, parter Bucureşti, sector 4

Program de lucru

Luni-Vineri: 09:00-21:00

Sâmbătă: 09:00-19:00

Programari

(021) 330.32.35

(031) 417.88.87

E-mail

studioheaven.bw@gmail.com

Conecteaza-te cu noi!

Aboneaza-te la Newsletter!

Aboneaza-te la Newsletter si primesti
5% discount
la serviciile noastre!